Cea mai frumoasa poezie de Nichita Stanescu

Evocare

Ea era frumoasa ca umbra unei idei,
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Razanda si planganda cu lacrimi mari
era sarata ca sarea
slavita la ospete de barbari.

Ea era frumoasa ca umbra unui gand.
Intre ape, numai ea era pamant.

din vol. "Operele imperfecte" (1979)

Iubiti!

M-am gandit limpede cati dintre oameni au norocul fantastic sa zica, macar o data in viata: IUBESC.

Sunt foarte putini. In general, chiar daca au iubit, acum sunt otraviti de regretul ca au pierdut ce au iubit sau de dezamagirea ca au fost inselati, tradati, chinuiti. Si, in general, starile intense pe care le simteai in timpul care a fost se otraveste treptat si inevitabil in fraza: "Am pierdut X timp din viata cu tine".

E foarte rar si foarte scump sa ai norocul ca, de-a lungul vietii, sa intalnesti oameni despre care sa spui: El/ Ea e! Unora nu li se intampla poate niciodata iar altii doar miros senzatia, fara sa apuce vreodata sa cunoasca cum e, fara sa le tremure vocea la telefon cand raspund si suna X si fara sa stea ore-n sir la telefon vorbind nimicuri cu un om pe care au senzatia ca-l cunosc de-o viata.

Iar daca ai acum norocul sa iubesti sau daca stii ca l-ai avut in trecut, lasa-ti deoparte otravurile si bucura-te din tot sufletul si fa-ti curaj sa spui "sunt norocos!".

Pentru ca stii cum e ceva despre care altii doar aud in povesti. Pentru ca si daca ti-a batut o data inima mai puternic inseamna ca aia e. Pentru ca unii traiesc o viata intreaga neiubiti, nealintati, nedoriti de nimeni. Pentru ca si un minut in care ai simtit ca "aia e!" inseamna un mic minut de fericire pe care trebuie sa-l iei ca pe micul tau minut de noroc in viata de care SA TE BUCURI DIN TOT SUFLETUL.

:)